Era prin 2003, în mai. La Ploiești nu existau shaormării, în schimb la Cluj erau câteva, răspândite în toată zona centrală, majoritatea deținute de arabi, dintre cei veniți în oraș cu studii sau cu treburi. Îi înnebunisem pe ai mei, răspunzând deseori, când mă întrebau ”Ai mancat azi. Ce?” , că da, am mâncat, o shaorma. Era ieftină, o găseam repede pe străduțe, aproape de bibliotecă sau de sediul facultății și era și bună. Mult mai bună decât ce am găsit mai târziu în București.
Atât i-a intrigat pe ai mei ciudățenia asta culinară în care se amestecau de-a valma carne la rotisor, cartofi, varza și maioneză, încât am promis că data următoare când vin acasă, aduc la pachet și niște shaormă. Ceea ce am și făcut. După o noapte pe trei sferturi nedormită, m-am aruncat într-un taxi la ora 7 dimineața, ca sa prind acceleratul către Ploiești. La 7,15 eram în fața buticului, cu ochii lipiți de somn, dar cumpărând hotărâtă trei bucăți de shorma mare. Puțin după ora 8 eram în tren. Am dormit, m-am uitat pe fereastră, am citit, dar după vreo 4 ore stomacul meu a început să-mi dea semnale. ”Hei, tu ai shaormă în punga aia din rucsac și mie nu-mi dai? Nu vreau mă, sunt pentru acasă, îmi ziceam eu în gând. Da, da sunt trei. Mâncâm și noi una (adică eu și stomacul meu care gândea acum ca o persoană separată și neliniștită, ca o gură în plus la masa mea)”.
Așa că una a dispărut fără urmă. După alte 4 ore și jumătate, puțin sleite, îmbrăcate pe jumătate în staniol, cele două shaorme care mai rămăseseră tronau pe masa din sufragerie, sub ochii pofticioși ai surorii mele. Nu cred ca a fost exact ce s-a așteptat ea să fie sau ce a mâncat mai târziu când a ajuns la Cluj, dar alături de ”No, bine!”, de vorbirea mea dintr-odată tărăgănată, de castanele coapte și de pasta de măceșe, cele două shaorme au fost un fel de semnal de departe pe care l-am adus alor mei de-a lungul anilor.
Acum nu mai mănânc shaorma și-mi pare rău. Nu-mi mai place. În schimb am descoperit Iskenderul de la un restaurant turcesc din zona Victoria. Mmmm.
