modificate
Ca sa vad ce iese cand nu e lumina buna si incerc sa compensez din butoane.
Sau ce mi se pare interesant pe net
Azi dat mai departe de la Vasile care da senzatia ca belfereste binemeritat in Franta, un site.
Cu comentariul ca e pentru nerds.
Inmormantarea urbanismului 2
Oricum e foarte greu sa treci pe trotuarele aglomerate, incarcate de oameni, din unele zone centrale din Bucuresti. Devine din ce in ce mai greu, ca si cum cineva s-ar chinui sa descopere cata imbulzeala de piste, excavari, masini parcate si carari pot sa mai suporte sus-numitele trotuare.
Piata Unirii, la inceputul lunii martie.
Jumatate de trotuar era ocupat de tot soiul de vanzatori de chilipiruri, haine eftine, martisoare, lanturi mai mult sau mai putin placate. Mesele de plastic erau unite strans, ca niste soldati care isi apara linia. Pe acolo, clar, nu se trece.
O parte dintre pietoni, cautatori de ocazii sau curiosii fara pretentii ai zilelor noastre, adastau pe langa mesele de plastic. Asta facea ca sensul de mers din spatele lor sa se opreasca la fiecare dintre icnetele lor consumiste.
O alta bucata serioasa din trotuar era a ţ-ua oara excavata, dar nu mai mult de doi metri pe zi. N-am descoperit inca scopul precis, desi e traseul meu obisnuit de intors acasa. Gaurile acoperite din loc in loc de pasarele de metal erau decorate progresiv in timpul zilei de diverse gunoaie aruncate nu se stie de catre cine. Important este ca fiecare doi metri ai fiecarei zile, deveneau doi metri de pubela in ziua urmatoare.
Ce a mai ramas din ditamai trotuarul central? O fasiuta, miiica de tot, o linie mai groasa, un culoar prin care treceau pe doua sensuri pietoni sleiti care se zgaiau la fauna de cadouri si de obiecte sau treceau pasiv, poticnit, mai departe.
A disparut complet pista pentru biciclete, oricum amplasata de la inceput aiurea pe trotuar si ocupata din prima clipa de proprietarii de masini in cautare de loc de parcare central. Ca doar unde s-a mai pomenit traseu de biciclete in Bucuresti. Ete moft.
Asa ca in conditiile astea, sa nu-ti vina sa-i bagi in….
Inmormantarea urbanismului
Se aude un mars funebru.
Se vede in fata zidul unui culoar intunecos, de-a lungul caruia aluneca un grup compact, trist de oameni. Merg unul in spatele altuia, sfarsiti.Trec pe rand, apoi se pierd in fata, inlocuiti de cei care vin in acelasi ritm mortuar din spate. Nimeni nu vorbeste cu nimeni, capetele lasate in jos se ridica din cand in cand, privirea sterge cumva inainte, dupa care coboara din nou catre picioare.
Schimbare de perspectiva. Imaginea se muta in fata. Sirul de oameni se pierde in sus pe scarile rulante ale unui pasaj de metrou, care preia lin greutatea corpurilor si care imprima ritmul lor automat, liniar, cortegiului urban care nu se mai opreste. Din spate, ca niste zombie, vin alti si alti oameni.
Nu-i nimic dacă nu vă mai văd niciodată
Ziua asta e un petic negru văzut la o fereastră, nişte picioare grăbite deformate de trecerea minutelor, cuvinte pe care le-am uitat şi senzaţia că se va întâmpla ceva. Trebuie să se întâmple ceva. E urgent să se întâmple.
Mă simt în mijlocul unei străzi aglomerate ca şi cum am încurcat traficul. Din maşini se claxonează, eu nu pricep nimic, am vrut doar să salvez un punct roşiatic de pe jos, am crezut că e o buburuză eşuată, era un ciob, dar mi-a prins privirea linia continuă de pe mijloc şi nu mă mai pot mişca de acolo. E un loc bun de băut cafeaua, mi-am zis printre secundele care treceau şi peste hărmălaia care devenea din ce în ce mai insistentă.
Cineva a încercat să mă alunge cu o îmbrâncitură, nu ştiu cine, n-am reuşit să-i văd faţa. Oricum nu contează, ambiguitatea zilei ăsteia fâlfâie mai departe în jurul meu, în timp ce încerc să-mi ţin respiraţia, ca să bifez şi o tentativă de sinucidere de 12 secunde peste tot ce mai urmează să se întâmple.
11, 12… m-am plictisit. Ştii că cineva face antropologia vecinilor de bloc? Da tu ştii că chinezii îşi îmbălsămează stomacele în ke kuo ke le? Ştii ce fac eu când nu mai am nimic de mâncare? Caut soluţii.
Profit pe această cale să vă spun că nu ştiu cum vă numiţi, mă scuzaţi. Îmi daţi voie să mă prezint ? Îmi daţi ? Pai da, da acum nu mai… făcusem ceva, o introducere în capul meu, urma să fie ceva extraordinar, nu cred că vă imaginaţi.
Cine eşti tu mă, de-ţi permiţi ? La întrebarea asta m-am blocat, de asta sunt sigur şi nu pentru că m-ar fi costat foarte mult să mă gândesc la un răspuns potrivit, dar în definitiv cine, chiar cine sunt eu de-mi permit ? Trebuie să trec peste momentul ăsta penibil. Mă întorc şi plec, nu mai revin asupra deciziei, în fond ce caut eu aici făcând conversaţie ?
Ameţelile uşoare pe care le am în fiecare zi şi sentimentul că ce trăiesc e vis şi că ce visez e viaţă îmi produc stări de panică. Aerul devine vizibil, contururile lor -cum adică a lor, ei pot avea multe forme, dacă vrei îţi fac o clasificare într-una din zilele astea- nu mai au nicio valoare pentru mine, eu sunt o mică zeitate afectată care pândeşte neatenţia lor şi zdrang.
Se face noapte tot colindând nişte străzi al căror nume nu l-am reţinut niciodată, pe care le-am fotografiat adeseori în minte sau de-adevăratelea. Văd întotdeauna alţi oameni pe străzile astea, îmi închipui câtă ordine e în capul lor după cum se îmbracă, chiar dacă cineva care părea înţelept mi-a spus odată că nu e tocmai bine ce fac.
E posibil să revin asupra acestor fapte, să le numesc bazaconii şi să le încui în cămara vreo trei zile, deocamdată în camera asta unde stau şi care îmi amăgeşte simţurile într-atât încât mă aştept să-mi dea sângele pe nas din moment în moment, lumea se construieşte în dezordine.
Un om normal vrea să plece de aici
Roţile se învârteau galben pe pavaj
Paşii apăsau verde
Întreaga teorie a culorilor
Nu putea să explice ce se întâmplă de fapt.
Am apucat pe căi tăiate în două,
Şi n-am ajuns încă nicăieri
Am aghezmuit toate cotloanele camerei
Dar aerul rarefiat tot nu se transformă în vreo minune
Se-aud bărbaţi râzând în casa veche
Auzi băăă Gheorghe … te dreacu
Da du-te tu, bă !
